Primele informaţii asupra araneelor se găsesc în lucrarea lui Aristotel (350 î.e.n.). Istoria animalelor, în care
se descriu mai multe categorii de păianjeni, printre care şi cei denumiţi lycos (= lup), adică li-cosidele.
LYCOSIDAE
Începînd din 1544, problema
tarentismului, presupusa maladie provocată de muşcătura licosidului denumit
popular „tarantula" sau „ta-rentula", preocupă pe un mare număr de
autori în secolul al 17-lea însă încep să apară o serie de critici în legătură
cu tarentismul, arătîndu-se că muşcătura păianjenilor este în general
inofensivă. Folosirea nomenclaturii binare în araneologie începe cu anul 1757,
deoarece suedezul C1erck, în lucrarea Aranei Suecici, precedă cu un an cunoscuta Systema Naturae (1758)
a lui Linnaeus, fapt validat de Comisia internaţională de nomenclatură, care a
admis în 1948 prioritatea lui Clerck.
Clerck denumeşte licosidele Aranei Lupi, ca şi De Geer
(1778) şi Olivier (1789). Walckenaer (1802) grupează sub denumirea
generică de Araneae, 131 de
specii, împărţite în 18 familii, după modul lor de viaţă. Licosidele sînt
cuprinse în grupa XV — Venatoriae. Latreille (1804)
scindează unicul gen, Araneus sau Aranea, devenit pletoric, în primele 17 genuri de
păianjeni, între care şi genul Lycosa; în noua sa clasificare (1825), genul Lycosa face
parte din grupul suprageneric Gitigradae.
Clasificaţia din 1837 a lui Walckenaer, deşi cuprinde acum 52 de
genuri, enumera dintre Lycosidae numai genul Lycosa. Sunde-vall (1833)
crease familiile de aranee cu sufixul ides; Citigradele devin astfel Lycosides; ulterior,
Blackwall (1854) schimbă sufixul în -idae. De-abia
în 1892, regulile internaţionale de nomenclatură stabilesc obligativitatea
acestui sufix pentru denumirile familiilor.
Petrunkevitch
(1933—1963) înglobează în sistemul araneelor şi formele fosile. O mare
dificultate a reprezentat trecerea de la sistemele artificiale la cele bazate
pe filogenie, precum şi alegerea caracterelor distinctive. S-au utilizat
caractere ecologice, etologice şi morfologice (inclusiv caractere interne:
organele de respiraţie şi numărul ostiolelor inimii), obţinîndu-se scheme mai
mult sau mai puţin unilaterale. Cercetările moderne au arătat că unele dintre
cele mai importante caractere care defineau taxoanele superioare, ca de pildă
prezenţa sau absenţa unui cribelum (Cribellata şi Ecribellata),
prezenţa a două sau trei gheare tarsale (Bionycha
şi Trionycha), construirea sau nu a pînzei
pentru captura prăzilor, nu constituie de fapt caractere categoric
distinctive. Astfel, există Lycosoidea cribelate,
cu 2 gheare şi constructoare de pînze şi chiar din familia Lycosidae
(Leitinen, 1967) specii cribelate care-şi
construiesc pînze.
Clasificarea subfamiliilor de Lycosidae
a lui Guy (1966) este asemănătoare cu cea a lui Boeyrer. Schema generală a lui
Bonnet (1959) este încărcată de
numeroase taxoane superioare: între familie şi subordin se folosesc taxoanele:
legiune, sublegiune, supracohortă, cohortă, subcohortă, suprafamilie. Licosidele
sînt prezentate astfel: Opisthothelae, Labidognatha,
Gnaphoso-morphae, Ecribellatae, Dipneumonatae, Argiopoidea (= Entelegynes), Trionycha, Lycosiformia
(Agelenidae, Argyronetidae, Senoculidae, Oxyopidae, Pisauridae, Lycosidae).
Un sistem nou de clasificaţie a Lycosoidea
este prezentat de Lehtinen
(1967), ca urmare a cercetărilor sale cuprinzînd întreg subordinul Araneomorpha.
între subordin şi suprafamilii se foloseşte un taxon intermediar, Amaurobiides,
care grupează 5 suprafamilii, între care şi Lycosoidea.
Conţinutul suprafam. Lycosoidea diferă
de cel obişnuit, menţionat mai sus, în sensul că Pisauridae-le
sînt considerate ca suprafamilie distinctă, Pisauroiăea,
Bradystichidae sînt transferate a Zodarioidea,
Agelenidae-le fac parte din Amaurobioidea,
iar Oxyopidae-le din Pisauroidea.
Lycosoidea cuprind în concepţia lui Lehtinen familiile Dolomedidae (scoase
din Pisauroidea), Zoridae şi Selenopidae.
Trebuie remarcat faptul că se integrează în Lycosoidea
şi mai multe grupe cribelate : Zoropsis şi Idkeoa
(Zoridae), Acanthoctenus, Viracucha, Gephy-roctenus şi Nothroctenus (Ctenidae). Selenopidae-le au fost
considerate mai întîi Glubionidae, apoi asemănate cu Sparassidae; Lehtinen Ie transferă însă în suprafam. Lycosoidea.
Deosebit de valoroase sînt cercetările
sistematice ale lui Tongiorgi (Italia),
care a revizuit temeinic genul Pardosa din Italia (1966), grupul de specii montícola (Pardosa) de pe
întregul areal al său (1966) şi Lu-getti
şi Tongiorgi pentru genurile Arctosa, Tricca, Acantholy-cosa,
Alopecosa (1964/65, 1966/67, 1969) din fauna italiană.
Diagnozele clare ale autorilor italieni, excelentele desene originale ale
genitaliilor şi cefalotoracelui, precum şi verificarea tipurilor au reprezentat
o valoroasă contribuţie la studiul modern al licosidelor.
Trebuie menţionate de asemenea
lucrările temeinice ale lui Buchar (Praga) asupra genurilor Trochosa (1959),
Acaniholycosa (1963),
1966), Pirata (1966)
şi licosidelor din Bulgaria (1968).
Engelhardt (1964)
publică o cuprinzătoare monografie asupra speciilor central-europene ale gen. Trochosa, în care
se folosesc cele mai moderne metode de cercetare, inclusiv cele ecologice,
etologice, fiziologice şi serologice. Kekenbosch
se ocupă de genurile Alopecosa (1963) şi Pirata (1967) din Belgia. O excelentă monografie a speciei
Lycosa singoriensis se datorează lui Marikovskii
(1956). Lucrări faunistice complete asupra licosidelor din Europa au fost
publicate de : Bosen-berg (1901,
1903, Germania); P. şi M. Dahl(1927, Germania), Roewer (1929, pentru Europa centrală); Ho1m
(1947, Suedia); Pa1mgren (1939—1943, Finlanda); Simon (1937, Franţa); Loc-ket şiMillidge
(1951, 1953, Anglia); Wiebes (1959, Olanda);
I.V.Huzum (1936) publică o listă de păianjeni din Moldova; E.Traciuc
(1968) studiază morfologia şi histología aparatului genital femei la Pardosa proxima.
SALTICIDAE
Primele menţiuni despre salticide le-au
făcut C. Clerck (1757), apoi C. de
Linné (1758), ambii autori incluzând toate speciile cunoscute sub numele
generic de Araneus, respectiv Aranea.
Clerck a descris 7 specii de salticide, pe care Linné te citează ulterior. C. A. Walckenaer (1802) cuprinde în
familia XVII a sistemului său păianjenii săritori (Saltatoriae);
Dintre arahnologii secolelor XVIII şi XIX, care s-au ocupat de studiul
salti-cidelor şi au descris specii noi, cităm pe: Karl De Geer (1720-1778);
Charles de Walckenaer (1771-1852); John Blackwall (1790-1821), autorul
valoroasei lucrări ilustrată cu planşe color „The Spiders of Great Britain and
Ireland" (1861-1864); Cari Sundevall (1801-1875); Hippolyte Lucas
(1814-1885); C. L. Koch (1806-1885);
L. Koch (1825-1908); A. Menge (1808-1880); Alexander von Keyserling
(1833-1889); Tamerlan Thorell (1830-1901); F. O. Pickard Cambridge (1860-1905);
soţii Elizabeth şi Georges W. Peck-ham (1845-1914);Eugène Simon (1848-1921) specii de salticide, cu
menţionarea altitudinii colectării. C. Chyzer şi W. Kulc-zynski (1918) dau în
„Fauna Regni Hungariae" o listă de 86 de specii de salticide.
Între
anii 1930 şi 1968, A .
Roşea publică numeroase lucrări asupra faunei de aranei din România, menţionând
în total 52 de specii de salticide, cu indicaţii asupra dimensiunii şi
ecologiei. în publicaţiile sale asupra arahno-faunei Transilvaniei, G. Kolosvary
(1934-1944) menţionează şi un număr de specii de salticide, propunând şi
gruparea lor zoogeografică. I. Huzum (1937) publică cercetări faunistice asupra
arahnofaunei sudului Moldovei, menţionând 4 specii, cu indicarea biotopurilor
respective şi a datelor privind habitusul unor păianjeni. Cleopatra Oltean (1958, 1962, 1967,
1968) publică în cadrul cercetărilor faunistice noi localităţi pentru
răspândirea salticidelor, semnalând specii noi pentru ţara noastră. Informaţii
despre salticide, în cadrul unor liste faunistice, găsim şi la I. Fuhn (1967, 1971,
1975), I. Fuhn şi CI. Oltean (1965), I. Fuhn şi F. Niculescu-Burlacu (1969,
1970), D. Bahrim (1969 a ,
1969 b). V. Gherasim (1970 a , 1970 b) publică cercetări consacrate
exclusiv salticidelor, semnalând specii noi pentru România. F.
Niculescu-Burlacu (1968, 1973) se ocupă de ecologia araneilor dintr-o pădure,
cuprinzând şi 6 specii de salticide. I. Weiss (1976, 1979, 1980, 1983 şi 1984),
ca şi I. Weiss şi I. Sîrbu (1977) prezintă rezultatul unor cercetări ecologice
asupra araneilor din împrejurimile Sibiului şi Grădina Botanică din Iaşi, dând
informaţii valoroase ecologice şi sistematice despre 24 de specii de salticide,
cu citarea unor specii noi pentru fauna ţării. în 1970,1. Fuhn şi CI. Oltean publică „Lista Araneilor din R.S.
România", citând 80 de specii din familia Salticidae; în 1982 apare lista revizuită a
salticidelor din România (I. E. Fuhn).
În
cadrul unor liste întocmite pe baza cercetărilor efectuate asupra faunei ce
aparţine domeniului litoclazic din zona Porţilor de Fier, Orghidan şi colab.
(1979) menţionează şi câteva salticide. Astfel, între speciile asociaţiei
lapi-dicole apar Heliophanus cupreus Walck. şi H.
kochi (Simon), iar din asociaţia
litoclazică figurează speciile Salticus scenicus (CI.), Heliophanus
kochi (Simon) şi Euophrys
ăontalis (Walck.). în 1984, I. Fuhn şi V.
F. Gherasim aduc elemente noi de ordin sistematic şi biologic asupra genului Pseudicius.
De
o deosebită valoare pentru determinarea salticidelor europene sunt reviziile făcute
de Marie Harm pentru genurile Salticus (1969),
Sitticus (1973), Heliophanus (1971), Phlegra (1977) şi Marpissa; apoi, cercetările sistematice ale
lui J. Proszynski (1968, 1971) şi revizia genului Heliophanus, din Italia, a lui Teresa
Cantarella (1974).
Pentru
fauna fostei U.R.S.S. menţionăm: cercetările lui Ekaterina M. Andreeva asupra
faunei arahnologice din Tadjikistan (începând din 1968) şi ale lui V. P.
Tişcenko - „Determinatorul păianjenilor părţii europene a U.R.S.S."
(1971);
salticidele Japoniei sunt descrise în „Spiders
of Japan in Color" de Takeo Yaginuma (1969); V. Hickman a publicat
„Salticidele din Tasmania" („Some common Spiders of Tasmania")
(1967).
Etologia
salticidelor a fost studiată fundamental de Jocelyn Crane (1948, 1949), apoi de
Robert R. Jackson (1977, 1978).
Date
interesante asupra biologiei salticidelor se găsesc în lucrarea lui W. Bristowe
„The world of Spiders" (1958).
Istoricul
cercetărilor în România. Primele date asupra salticidelor din România le
consemnează V. Sili (1861, 1862, 1865), care citează 9 specii din Transilvania
(Sibiu şi împrejurimi); descrierile bazate pe desen şi colorit sunt foarte
exacte. J. Frivaldszky (1876) semnalează două specii din Banat. între anii 1876
şi 1879 apare „Fauna araneilor Ungariei", importanta lucrare a lui O.
Herman, în care sunt descrise 33 de specii de salticide, multe colectate din
Transilvania. în 1878, E. Simon, întemeietorul arahnologiei moderne, citează 19
specii de salticide, colectate de Keyserling la Orşova. Tot Simon
determină, în 1906, 4 specii colectate la Iaşi şi din Insula Popina, trimise de J. Scriban.
L. Becker (1879) determină 4 specii de salticide, trimise de A. Mon-tandon, de la Broşteni. în 1881, C . Henrich publică 11
specii, colectate din diferite localităţi ardelene. Monumentala lucrare faunistică „Araneae Hun-gariae" de C.
Chyzer şi W. Kulczynski, apărută între 1891 şi 1897, cuprinde 86 de specii de
salticide, dintre care mai multe specii noi pentru ştiinţă. Această lucrare, cu
ilustraţii originale, este şi astăzi clasică în cercetarea araneilor din
Transilvania şi Banat. M. Kertész (1890, 1901) cercetează păianjenii din Bihor
şi împrejurimile Aradului, determinând 20 de specii.
E.
Corti (1905) citează 15 specii de salticide din materialul trimis de M. Jaquet,
provenind din Muntenia şi Dobrogea; sunt interesante indicaţiile orivind
biotopul. Z. Szilady (1913) studiază fauna Munţilor Retezat.
CLUBIONIDAE
Preocupările pentru clubionide sînt
legate de cercetarea araneelor în general şi aproape se confundă în decursul a
mai multe secole până cînd încep să se desprindă cercetări diferenţiate asupra
lor. Anul 1757 marchează de fapt punctul de plecare în istoria "ţării clubionidelor, prin apariţia
lucrării lui С1eгск Aranei
Sueciei, în care se aplică araneelor nomenclatura
binară, devansând astfel cu un an sistematica speciilor a lui Linne , care generalizează acest
principiu la plante şi animale. Lucrarea cuprinde descrierea în detaliu în
limbile latină şi suedeză şi figurează în culori, pentru prima dată, una din
speciile, tip ale genului Clubiona de
astăzi, V.(C.) pallidula, sub
numele de Araneus pall Mulux, unicul
gen cunoscut atunci.
Clasificarea realizată de P. A.
Latreeile in 1804 stabileşte primele linii genetice, pe care se bazează de fapt
clasificarea actuală şi care constituie tipuri ale unor importante familii
recunoscute astăzi. Printre alte genuri, este separat prin caractere evidente
de anatomie externă (stigme respiratoare, chelicere, ochi, filiere) şi genul Clubiona.
T.Tliore11 (1869—1887) şi E. Simon (1870—1937), pe baza unor revizii şi
cunoştinţe deosebite, au realizat o grupare judicioasă a genurilor recente în familii şi
subfamilii.
Elaborarea unei clasificări naturale,
bazată pe afinităţile reale dintre familii, a constituit o etapă
nouă şi un progres
în taxonomic. Mai târziu, A. Petrunkevitch
(1933—1963), a cuprins în cadrul araneelor şi formele
fosile, realizând o clasificare
nouă care reflecta filogenia.
Multe încercări
de clasificare
s-au
înregistrat prin folosirea
celor mai variate caractere bazate pe ecologie, etologie, morfologie
şi chiar anatomie, dar cercetări noi au arătat că acestea sînt oarecum
arbitrare şi instabile.
Astfel,
H. Lohmander (1944) abordează prin
cercetări de morfologie comparată studiul unor reprezentanţi din mai multe familii,
printre care şi clubionide, din partea de sud a Suediei. Bazat îndeosebi pe
structura organului sexual, studiul este deosebit de valoros şi prin
implicaţiile sale iu taxonomie, Lobniander fiind primul autor al unei diviziuni
sub generice propuse pentru speciile europene cuprinse în genurile Clubiona şi Agroeca. Sânt de
menţionat apoi preocupările lui F. Chrysanthus(1958), în special studiul asupra
femelelor câtorva specii de Clubiona.
Primele
informaţii despre clubionide se înregistrează relativ târziu, în a doua
jumătate a secolului al XlX-Iea, şi au un caracter sporadic. Astfel, anul 1865
marchează semnalarea primei specii din familia Clubionidae teritoriul
ţării.
În 1876 G . Seid1itz citează într-un
material provenit din Transilvania şi specia Clubiona pallicula. În deceniul al treilea al secolului nostru se remarcă
cercetările lui Al. Roşca.
Numeroasele sale publicaţii (1930—1968) abordează mai cuprinzător, mai
sistematic, anihilând caracterul sporadic al cercetărilor anterioare, si au în
vedere în mod special repartiţia araneofaunei în ţară. Inventaria faunistic
bogat realizat în lucrările sale cuprinde întotdeauna şi diferite specii de
clubionide. Cercetările sistematice
începute de A1. Roşca sînt continuate
de alţi cercetători care îmbogăţesc cunoştinţele asupra acestui grup de aranee
din ţara noastră.
T.Negrea
şi Alexandrina Negrea (1968) menţionează cîteva clubionide
în asociaţia parietală a unor peşteri din Banat. I.E.Fulin (1967) și cu Cleopatra Oltean
(1969) semnalează noi localităţi pentru o serie de clubionide, îmbogăţind
informaţiile existente.
În domeniul ecologiei sînt de menţionat
cercetările întreprinse de Floriana N
i c u 1 e s c u - B u r 1 a
c u (1969). în acelaşi domeniu sînt de remarcat lucrările lui I. W e i s s, în
special un studiu privind fauna de artropode a unor habitate xeroterme din
sudul Transilvaniei (1970) şi un studiu privind fauna de aranee din Grădina
Botanică din laşi (1977), care aduc valoroase precizări cu privire la fenologia
unor specii de clubionide mai rare sau mai abundente. Aceste studii moderne
cuprind şi o caracterizare ecologică a speciilor în condiţiile ţării noastre şi
stabilesc, în funcţie de dominanţă şi
gradul de preferinţă pentru diferite asociaţii de plante, grupările de aranee
caracteristice acestora.
ARGYRONTIDAE
Include specii
acvatice, cu un comportament particular. Astfe, acesti paianjeni isi
construiesc sub apa clopote tesute din fire de matase strans impletite, pe care
le umplu cu aer transportat de la suprafata apei intre perii de pe corp. Dupa
ce si-au facut o rezerva de aer, raman cu abdomenul (unde se afla stigmele
respiratorii) in interiorul clopotului, pandind trecerea unei posibile prazi.
Se hranesc cu larvele unor insecte acvatice sau cu crustacee marunte. Dupa ce
aerul din clopot se imbogateste prea mult in dioxid de carbon, devenind
nerespirabi, paianjenul sfasie clopotul si construieste unul nou
AGELENIDAE
Include specii care
isi construiesc o panza conica, mai larga sau mai ingusta, cu o adancitura in
partea centrala in care sta ascuns paianjenul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu