Începutul copulării

Cât timp femela nu este dispusă să copuleze, se repede spre mascul cu picioarele anterioare ridicate în poziţie de atac; masculul evită de fiecare atacul sărind într-o parte.

Când femela a luat atitudine de acceptare a acuplării, adică s-a lipit de sol cu membrele întinse paralel c u axul corpului, este montată de mascul în poziţia caracteristică, adică cu cefalotoracele orientat către partea posterioară a abdomenului femele, apucând-o pe aceasta de cefalatorace, cu picioarele doi şi trei. Această mişcare declanşează akineza famelei, care durează şi câtva timp după sfârşirea copulaţiei şi depărtarea masculului.

Imobilitatea este atât de totală, în cît putea să apuce cu pensa picioarele femelei, fără a declanşa cea mai mică reacţie, Apoi începe copulaţia propriu-zisă cu inserţia alternativă a embolus-ului papal în deschiderele genitale a epiginei; în timpul acesta hematodoca se umflă considerabil. Durata unei copulaţii este destul de mare 1-2 ore, excepţional 6 ore.

Puţin timp după acuplare femela îşi caută un loc pentru depunerea pontei şi facerea coconului. Comportamentul diferă aici după cum aparţin tipului eratic,

care-şi poartă în toate deplasările coconul, tipului sedentar temporar, care stă în galerie săpată ad-hoc până ce nimfele părăsesc coconul sau tipului tericol, care trăieşte permanent în sol, pe care o tapează cu un strat subţire de pânză; apoi construiesc o schelă orizontală din fire fixate de pereţii gropiţei, la câţiva milimetri de sol.     

 Pe această schelă, păianjenul ţese acum cu fire grupate în panglici de mătase placa bazală a coconului, în formă de cupă; în această cupă îşi depune apoi ouăle înglobate într-o masă fluidă şi formând o emisferă ce ocupă aproape întrege placă bazală.

Masa de ouă este acoperită complet cu o ţesătură densă de mătase care se legă de placa bazală. Marginea îngustă a plăcii bazale, rămasă în afară este îndoită şi lipită de peretele coconului, formând brâul ecuatorial vizibil la orice cocon. Coconul  se desprinde de ţesătura - schelă, sutura dintre emisfere este închisă şi tot coconul este acoperit de mătase. Urmează faza finală, fixarea coconului de filiere. Tipul de păianjeni sedentari temporar îşi caută mai întâi un loc propice pentru săparea galeriei, caracterizat într-un microclimat favorabil(factorul hotărâtor fiind temperatura).

De obicei, locul galeriei este ales acolo unde preexistă o adîncitură în sol, pe care păianjenul o adânceşte şi lărgeşte cu ajutorul chelicerelor sale. Când galeria este suficient de adâncă(la Trochosa 3-3,5 cm, la Alopecosa 4-5 cm; la Arctosa 11-20 cm), păianjenul închide deschiderea ţesând o pânză în care sunt fixate şi granule de sol. De asemenea, tapetează cu pânză pereţii galeriei sale. Unele specii se remarcă prin particularitatea lor de aşi construi un adăpost diferit pentru cuibărire - galeria nu este săpată în sol(care în biotopul ei este foarte umed), ci la suprafaţă sau chiar deasupra, fiind formată din fire de iarbă şi tulpini de muşchi înmănunchiate prin pânza de mătase.

Construcţia galeriilor nu este rigid legată de un anumit model, ci se adaptează diferitelor condiţii ale mediului.

Araneele sedentare pe durata construirii coconului până la eclozarea nimfelor, îşi ţes coconul pe fundul galeriei, în acelaş fel ca speciile eratice. Araneele tericole îşi construiesct coconul tot în galerie după ce o închid cu un opercul de pânză. Unele

specii în captivitate îşi construiesc coconul în afara galerie. Femela cu coconul fixat de galerie îl poartă până la ieşirea puilor care ies din cocon în primul stadium nimfal, după a treia năpârlire. Speciile tericole scot coconul la gura galeriei şi îl expun la soare, învîrtindu-1 astfel ca toate părţile să fie încălzite. Din când în când femela desprinde coconul de filiere şi-1 examinează atingîndu-1 cu palpii; dacă dezvoltarea nu are loc(ouă nefecundate) sau au murit larvele, coconul este lepădat sau mâncat. În perioada purtării coconului femela speciilor eratice şi temporar sedentare nu se hrăneşte; la speciile tericole, unele femele nu se hrănesc, în timp ce altele vânează din când în când.

Comportamentul de purtare a coconului este vădit endogen şi rigid; dacă femela pierde coconul, îl căzută cu multă perseverenţă; totodată preia orice alt cocon al unor specii diferite sau atrape(bile de plută), fără nici un discensământ.

Rolul galeriei pare să fie de a feri nimfele ieşite din cocon să se rătăcească; este remarcabil că unele specii ai eratice ca Pirata piraticus puţin înainte de ieşirea nimfelor îşi construiesc un adăpost de pânză. La momentul potrivit femela desprinde coconul de filiere şi-1 împinge sub abdomen, tăind cu chelicerele firile cusăturii ecuatoriale; prin această deschizătură ies nimfele. Imediat după deschidere, coconul este din nou fixat de filiere. Intre timp, nimfele se caţără pe picioarele femelei, aşezându-se pa ambele feţe ale abdomenului. Păianjenul are aspectul unui ghem pufos.

Nimfele sunt orientate în sensul axului corpului matern şi cu capul înainte. în timp cît are loc ieşirea nimfelor din cocon declanşează de la început un macanism endogen de frânare a comportamentului de captură a prăzii, care apără puii de tendinţele canibalice ale mamei flămânde(care nu s-a hrănit de 5-10 săptămâni). Căţărarea şi agregarea puilor pe corpul mamei nu sunt declanşate de senzaţii de văz, nici de miros, ci exclusiv de senzaţii tactile provocate de perii chitinoşi, precum şi de un puternic impuls de agregare, care se manifestă deosebit de intens în primele patru zile la ieşirea din cocon. Căţărarea puilor pe corpul mamei declanşează la acesta un nou mecanism, şi anume lepădarea coconului gol. Din

fără îndoială importantă pentru supraveţuirea speciei, atunci când în perioada principală de reproducere condiţiile climaterice au fost defavorabile. Coconii2-4 se formează fără o nouă acuplare, fecundarea fiind asigurată de rezervele de spermatozoizi din spermateci.

La speciile mari tericole, acuplarea se face toamna, iar coconul apare devreme. În condiţiile noastre de climă, păianjenii încep iernarea în septembrie-octombrie, în stadiul nimfal sau adult. Iernarea este guvernată probabil de o ritmică endogenă, începutul şi sfârşitul perioadei de iernare, fiind determinate de anumite condiţii de temperatură.

Felul iernării depinde de modul de viaţă a păianjenilor şi ologevitatea sa. Păianjenii îşi sapă în septembrie galerii de doi trei cm adâncime pe care le închid cu o pânză deasă în care iernează în stare de letargie, ies din iernare începând din martie-aprilie când temperatura s-a stabilit în jurul a cinci grade. Temperatura minimă letală suportată de Trochosa este de -6,5-7 ^oC. Speciile tericole iernează în galeriile lor adânci de 15-40 centimetri, care le astupă la căderea iernii cu pământ.

Araneele se hrănesc din ambuscadă  formele tericole, sau folosesc excepţionala invenţie-pânza pentru capturarea prăzii. Speciile tericole pândesc la gura adăpostului lor insecte care trec prin apropierea galeriei. Componenţa prăzii este foarte variată: în majoritate insecte (ortoptere, coleoptere, diptere, hymenoptere şi chiar aranee), miriapode, crustacei. Dispersarea nimfelor de araneie pe cale aeriană folosind un fir lung de mătase secretat. Unii păianjeni sunt capabili de mişcări mai importante pe care trăiesc, în funcţie de modificările mediului(inundaţii, secetă). Păianjenii se orientează bine folosind drept reper poziţia soarelui sau lumina polarizată a cerului în timpul nopţii.