Biologia Araneelor

În habitatele terestre, păianjenii sunt caracteristici prin fregvenţa lor, iar prin regimul lor carnivor sunt o verigă importantă în ecosistemele terestre. Majoritatea duc o viaţă foarte mobilă, epigee, adăpostindu-se temporar în frunzar, sub pietre, sub scoarţa arborilor etc.

Există însă un număr de genuri cu o viaţă hipogee, locuind permanent în galerii săpate în sol (Lycosa, Geolycosa) sau numai în perioada depunerii pontei şi ecloziunii larvelor (Alopecosa, Geolicosa). Speciile genului Lycosa şi Arctosa iernează în galeriile lor. In marea majoritate licosidele nu utilizează mătasea secretată de glandele lor sericigene pentru aşi construi pânze de capturat prada sau adăposturi. Totuşi, speciile care trăiesc în galerii săpate în sol le căptuşesc cu mătase îşi ţes un opercul de pânză la gura galeriei, iar Perata, Vesubia îşi ţes o pânză sac de adăpost în care se retrag pentru odihnă şi reproducere.

 La populaţiile de păianjen, raportul de sex este în general cel mai obişnuit unu la unu, totuşi se pare că masculii sunt în număr mai mare. Sexele iernează în general în penultimul stadiu de năpârlire iar primăvara devin adulţi după ultima năpârlire. Data ultimii năpârliri este influenţată de condiţiile climatice(temperatură). La câteva zile după năpârlire masculii îşi construiesc o pânză spermatică, pe care picură din deschiderea genitală o picătură de fluid spermatic, aspirând-o apoi cu ajutorul embolusului; sperma este absorbită alternativ de ambii palpi.

La trochosa, pânza formată dintr-o ţesătură cu ochiuri mari, este triunghiulară în suprafaţă de circa 2 cm şi înclinată. După ce şi-a încărcat palpii, masculul devine foarte mobil, alergând în căutarea femelelor. Ţinând seama de densitatea normală a indivizilor unei populaţii, întâlnirea sexelor ar fi destul de problematică, dacă nu sar fi creat un dispozitiv adaptiv în acest scop într-adevăr, femelele lasă pe sol în urma lor un fir de mătase, folosit de mascul pentru găsirea femelei respective. Aceste fire indicatoare au un miros caracteristic speciei (experienţele au arătat că masculii nu reacţionează faţă de firele lăsate de femelele altei specii); firele au rolul excitanţi declanşatori de comportament, masculii reacţionând prin urmărirea firului şi chiar prin mişcări de dans prenopţial.

 Durata capacităţii de declanşare a reacţiilor masculilor este limitată(probabil depinde de natura volatilă a substanţelor mirositoare), astfel că numai firele recent lăsate sunt urmărite de masculi. Întâlnind femela masculul manifestă un comportament prenopţial caracteristic; acesta este declanşat de o combinaţie de excitanţi, optici şi chimici, pe care-i posedă numai femelele adulte. Comportamentul prenopţial cuprinde mai multe faze. în primul rând, mersul masculului se modifică, luând aspect de „mers pe picioroange"- păianjenul se ridică în vârful picioarelor umblând scadat. Palpii se ridică şi se coboară alternativ vibrând puternic.

 Ritmul, ca şi ordinea ridicării şi coborârii palpilor, precum şi poziţia primei perechi de picioare diferă după specie, fiind caracteristice. In timpul acestui spectacol dat de mascul, femela stă nemişcată; uneori îi vibrează membrele şi, spre deosebire de mascul, se lipeşte la un moment dat de substrat cu picioarele întinse (atitudine de acceptare).

La speciile tericole, care locuiesc permanent în galerii săpate în sol (Lycosa), preludiile nopţiale şi acuplarea au loc la intrarea în galerie. Intensitatea excitaţiei sexuale, declanşată de preludiile nopţiale, inhibă pe durata acuplării comportamentul obişnuit agresiv al femelei. Se discută mult despre semnificaţia biologică a jocului prenopţial la masculii de aranee.

 Gerhardt consideră preludiile nopţiale ale masculului drept semnale optice de recunoaştere şi de stimulare, având şi rolul de importante mecanisme de izolare reproductivă între specii.

Experienţele lui Engelhardt au dovedit cel puţin pentru licosidele cu activitate nocturnă că recunoaşterea se face pe baza unei substanţe specifice chimice (olfactive). După acest autor mişcările jocului prenopţial ar fi mişcări tactile ritualizate, iar vibraţia palpilor şi abdomenului, expresia unei puternice excitaţii sexuale.

 Engelhardt afirmă că pentru licoside cu activitatea nocturnă intensă dansul prenopţial al masculilor ar putea avea semnificaţia unor semnale optice aceasta s-a dovedit experimental la familia Salticidae. Dansul nupţial are o durată variabilă; în timpul acestuia masculul se apropie tot mai mult de femelă până ce picioarele sale anterioare vin în contact cu picioarele anterioare ale femelei.