Începutul copulării

Cât timp femela nu este dispusă să copuleze, se repede spre mascul cu picioarele anterioare ridicate în poziţie de atac; masculul evită de fiecare atacul sărind într-o parte.

Când femela a luat atitudine de acceptare a acuplării, adică s-a lipit de sol cu membrele întinse paralel c u axul corpului, este montată de mascul în poziţia caracteristică, adică cu cefalotoracele orientat către partea posterioară a abdomenului femele, apucând-o pe aceasta de cefalatorace, cu picioarele doi şi trei. Această mişcare declanşează akineza famelei, care durează şi câtva timp după sfârşirea copulaţiei şi depărtarea masculului.

Imobilitatea este atât de totală, în cît putea să apuce cu pensa picioarele femelei, fără a declanşa cea mai mică reacţie, Apoi începe copulaţia propriu-zisă cu inserţia alternativă a embolus-ului papal în deschiderele genitale a epiginei; în timpul acesta hematodoca se umflă considerabil. Durata unei copulaţii este destul de mare 1-2 ore, excepţional 6 ore.

Puţin timp după acuplare femela îşi caută un loc pentru depunerea pontei şi facerea coconului. Comportamentul diferă aici după cum aparţin tipului eratic,

care-şi poartă în toate deplasările coconul, tipului sedentar temporar, care stă în galerie săpată ad-hoc până ce nimfele părăsesc coconul sau tipului tericol, care trăieşte permanent în sol, pe care o tapează cu un strat subţire de pânză; apoi construiesc o schelă orizontală din fire fixate de pereţii gropiţei, la câţiva milimetri de sol.     

 Pe această schelă, păianjenul ţese acum cu fire grupate în panglici de mătase placa bazală a coconului, în formă de cupă; în această cupă îşi depune apoi ouăle înglobate într-o masă fluidă şi formând o emisferă ce ocupă aproape întrege placă bazală.

Masa de ouă este acoperită complet cu o ţesătură densă de mătase care se legă de placa bazală. Marginea îngustă a plăcii bazale, rămasă în afară este îndoită şi lipită de peretele coconului, formând brâul ecuatorial vizibil la orice cocon. Coconul  se desprinde de ţesătura - schelă, sutura dintre emisfere este închisă şi tot coconul este acoperit de mătase. Urmează faza finală, fixarea coconului de filiere. Tipul de păianjeni sedentari temporar îşi caută mai întâi un loc propice pentru săparea galeriei, caracterizat într-un microclimat favorabil(factorul hotărâtor fiind temperatura).

De obicei, locul galeriei este ales acolo unde preexistă o adîncitură în sol, pe care păianjenul o adânceşte şi lărgeşte cu ajutorul chelicerelor sale. Când galeria este suficient de adâncă(la Trochosa 3-3,5 cm, la Alopecosa 4-5 cm; la Arctosa 11-20 cm), păianjenul închide deschiderea ţesând o pânză în care sunt fixate şi granule de sol. De asemenea, tapetează cu pânză pereţii galeriei sale. Unele specii se remarcă prin particularitatea lor de aşi construi un adăpost diferit pentru cuibărire - galeria nu este săpată în sol(care în biotopul ei este foarte umed), ci la suprafaţă sau chiar deasupra, fiind formată din fire de iarbă şi tulpini de muşchi înmănunchiate prin pânza de mătase.

Construcţia galeriilor nu este rigid legată de un anumit model, ci se adaptează diferitelor condiţii ale mediului.

Araneele sedentare pe durata construirii coconului până la eclozarea nimfelor, îşi ţes coconul pe fundul galeriei, în acelaş fel ca speciile eratice. Araneele tericole îşi construiesct coconul tot în galerie după ce o închid cu un opercul de pânză. Unele

specii în captivitate îşi construiesc coconul în afara galerie. Femela cu coconul fixat de galerie îl poartă până la ieşirea puilor care ies din cocon în primul stadium nimfal, după a treia năpârlire. Speciile tericole scot coconul la gura galeriei şi îl expun la soare, învîrtindu-1 astfel ca toate părţile să fie încălzite. Din când în când femela desprinde coconul de filiere şi-1 examinează atingîndu-1 cu palpii; dacă dezvoltarea nu are loc(ouă nefecundate) sau au murit larvele, coconul este lepădat sau mâncat. În perioada purtării coconului femela speciilor eratice şi temporar sedentare nu se hrăneşte; la speciile tericole, unele femele nu se hrănesc, în timp ce altele vânează din când în când.

Comportamentul de purtare a coconului este vădit endogen şi rigid; dacă femela pierde coconul, îl căzută cu multă perseverenţă; totodată preia orice alt cocon al unor specii diferite sau atrape(bile de plută), fără nici un discensământ.

Rolul galeriei pare să fie de a feri nimfele ieşite din cocon să se rătăcească; este remarcabil că unele specii ai eratice ca Pirata piraticus puţin înainte de ieşirea nimfelor îşi construiesc un adăpost de pânză. La momentul potrivit femela desprinde coconul de filiere şi-1 împinge sub abdomen, tăind cu chelicerele firile cusăturii ecuatoriale; prin această deschizătură ies nimfele. Imediat după deschidere, coconul este din nou fixat de filiere. Intre timp, nimfele se caţără pe picioarele femelei, aşezându-se pa ambele feţe ale abdomenului. Păianjenul are aspectul unui ghem pufos.

Nimfele sunt orientate în sensul axului corpului matern şi cu capul înainte. în timp cît are loc ieşirea nimfelor din cocon declanşează de la început un macanism endogen de frânare a comportamentului de captură a prăzii, care apără puii de tendinţele canibalice ale mamei flămânde(care nu s-a hrănit de 5-10 săptămâni). Căţărarea şi agregarea puilor pe corpul mamei nu sunt declanşate de senzaţii de văz, nici de miros, ci exclusiv de senzaţii tactile provocate de perii chitinoşi, precum şi de un puternic impuls de agregare, care se manifestă deosebit de intens în primele patru zile la ieşirea din cocon. Căţărarea puilor pe corpul mamei declanşează la acesta un nou mecanism, şi anume lepădarea coconului gol. Din

fără îndoială importantă pentru supraveţuirea speciei, atunci când în perioada principală de reproducere condiţiile climaterice au fost defavorabile. Coconii2-4 se formează fără o nouă acuplare, fecundarea fiind asigurată de rezervele de spermatozoizi din spermateci.

La speciile mari tericole, acuplarea se face toamna, iar coconul apare devreme. În condiţiile noastre de climă, păianjenii încep iernarea în septembrie-octombrie, în stadiul nimfal sau adult. Iernarea este guvernată probabil de o ritmică endogenă, începutul şi sfârşitul perioadei de iernare, fiind determinate de anumite condiţii de temperatură.

Felul iernării depinde de modul de viaţă a păianjenilor şi ologevitatea sa. Păianjenii îşi sapă în septembrie galerii de doi trei cm adâncime pe care le închid cu o pânză deasă în care iernează în stare de letargie, ies din iernare începând din martie-aprilie când temperatura s-a stabilit în jurul a cinci grade. Temperatura minimă letală suportată de Trochosa este de -6,5-7 ^oC. Speciile tericole iernează în galeriile lor adânci de 15-40 centimetri, care le astupă la căderea iernii cu pământ.

Araneele se hrănesc din ambuscadă  formele tericole, sau folosesc excepţionala invenţie-pânza pentru capturarea prăzii. Speciile tericole pândesc la gura adăpostului lor insecte care trec prin apropierea galeriei. Componenţa prăzii este foarte variată: în majoritate insecte (ortoptere, coleoptere, diptere, hymenoptere şi chiar aranee), miriapode, crustacei. Dispersarea nimfelor de araneie pe cale aeriană folosind un fir lung de mătase secretat. Unii păianjeni sunt capabili de mişcări mai importante pe care trăiesc, în funcţie de modificările mediului(inundaţii, secetă). Păianjenii se orientează bine folosind drept reper poziţia soarelui sau lumina polarizată a cerului în timpul nopţii.

Biologia Araneelor

În habitatele terestre, păianjenii sunt caracteristici prin fregvenţa lor, iar prin regimul lor carnivor sunt o verigă importantă în ecosistemele terestre. Majoritatea duc o viaţă foarte mobilă, epigee, adăpostindu-se temporar în frunzar, sub pietre, sub scoarţa arborilor etc.

Există însă un număr de genuri cu o viaţă hipogee, locuind permanent în galerii săpate în sol (Lycosa, Geolycosa) sau numai în perioada depunerii pontei şi ecloziunii larvelor (Alopecosa, Geolicosa). Speciile genului Lycosa şi Arctosa iernează în galeriile lor. In marea majoritate licosidele nu utilizează mătasea secretată de glandele lor sericigene pentru aşi construi pânze de capturat prada sau adăposturi. Totuşi, speciile care trăiesc în galerii săpate în sol le căptuşesc cu mătase îşi ţes un opercul de pânză la gura galeriei, iar Perata, Vesubia îşi ţes o pânză sac de adăpost în care se retrag pentru odihnă şi reproducere.

 La populaţiile de păianjen, raportul de sex este în general cel mai obişnuit unu la unu, totuşi se pare că masculii sunt în număr mai mare. Sexele iernează în general în penultimul stadiu de năpârlire iar primăvara devin adulţi după ultima năpârlire. Data ultimii năpârliri este influenţată de condiţiile climatice(temperatură). La câteva zile după năpârlire masculii îşi construiesc o pânză spermatică, pe care picură din deschiderea genitală o picătură de fluid spermatic, aspirând-o apoi cu ajutorul embolusului; sperma este absorbită alternativ de ambii palpi.

La trochosa, pânza formată dintr-o ţesătură cu ochiuri mari, este triunghiulară în suprafaţă de circa 2 cm şi înclinată. După ce şi-a încărcat palpii, masculul devine foarte mobil, alergând în căutarea femelelor. Ţinând seama de densitatea normală a indivizilor unei populaţii, întâlnirea sexelor ar fi destul de problematică, dacă nu sar fi creat un dispozitiv adaptiv în acest scop într-adevăr, femelele lasă pe sol în urma lor un fir de mătase, folosit de mascul pentru găsirea femelei respective. Aceste fire indicatoare au un miros caracteristic speciei (experienţele au arătat că masculii nu reacţionează faţă de firele lăsate de femelele altei specii); firele au rolul excitanţi declanşatori de comportament, masculii reacţionând prin urmărirea firului şi chiar prin mişcări de dans prenopţial.

 Durata capacităţii de declanşare a reacţiilor masculilor este limitată(probabil depinde de natura volatilă a substanţelor mirositoare), astfel că numai firele recent lăsate sunt urmărite de masculi. Întâlnind femela masculul manifestă un comportament prenopţial caracteristic; acesta este declanşat de o combinaţie de excitanţi, optici şi chimici, pe care-i posedă numai femelele adulte. Comportamentul prenopţial cuprinde mai multe faze. în primul rând, mersul masculului se modifică, luând aspect de „mers pe picioroange"- păianjenul se ridică în vârful picioarelor umblând scadat. Palpii se ridică şi se coboară alternativ vibrând puternic.

 Ritmul, ca şi ordinea ridicării şi coborârii palpilor, precum şi poziţia primei perechi de picioare diferă după specie, fiind caracteristice. In timpul acestui spectacol dat de mascul, femela stă nemişcată; uneori îi vibrează membrele şi, spre deosebire de mascul, se lipeşte la un moment dat de substrat cu picioarele întinse (atitudine de acceptare).

La speciile tericole, care locuiesc permanent în galerii săpate în sol (Lycosa), preludiile nopţiale şi acuplarea au loc la intrarea în galerie. Intensitatea excitaţiei sexuale, declanşată de preludiile nopţiale, inhibă pe durata acuplării comportamentul obişnuit agresiv al femelei. Se discută mult despre semnificaţia biologică a jocului prenopţial la masculii de aranee.

 Gerhardt consideră preludiile nopţiale ale masculului drept semnale optice de recunoaştere şi de stimulare, având şi rolul de importante mecanisme de izolare reproductivă între specii.

Experienţele lui Engelhardt au dovedit cel puţin pentru licosidele cu activitate nocturnă că recunoaşterea se face pe baza unei substanţe specifice chimice (olfactive). După acest autor mişcările jocului prenopţial ar fi mişcări tactile ritualizate, iar vibraţia palpilor şi abdomenului, expresia unei puternice excitaţii sexuale.

 Engelhardt afirmă că pentru licoside cu activitatea nocturnă intensă dansul prenopţial al masculilor ar putea avea semnificaţia unor semnale optice aceasta s-a dovedit experimental la familia Salticidae. Dansul nupţial are o durată variabilă; în timpul acestuia masculul se apropie tot mai mult de femelă până ce picioarele sale anterioare vin în contact cu picioarele anterioare ale femelei.

Istoricul cercetărilor păianjenilor

Primele informaţii asupra araneelor se găsesc în lucrarea lui   Aristotel (350 î.e.n.). Istoria animalelor, în care se descriu mai multe cate­gorii de păianjeni, printre care şi cei denumiţi lycos (= lup), adică li-cosidele.

LYCOSIDAE

         Începînd din 1544, problema tarentismului, presupusa maladie pro­vocată de muşcătura licosidului denumit popular „tarantula" sau „ta-rentula", preocupă pe un mare număr de autori în secolul al 17-lea însă încep să apară o serie de critici în legătură cu tarentismul, arătîndu-se că muşcătura păianjenilor este în general inofensivă. Folosirea nomenclaturii binare în araneologie începe cu anul 1757, deoarece suedezul C1erck, în lucrarea Aranei Suecici, precedă cu un an cunoscuta Systema Naturae (1758) a lui Linnaeus, fapt validat de Comisia internaţională de nomencla­tură, care a admis în 1948 prioritatea lui Clerck. Clerck denumeşte licosidele Aranei Lupi, ca şi De Geer (1778) şi Olivier (1789). Walckenaer (1802) grupează sub denumirea generică de Araneae, 131 de specii, împărţite în 18 familii, după modul lor de viaţă. Licosidele sînt cuprinse în grupa XV — Venatoriae. Latreille (1804) scindează unicul gen, Araneus sau Aranea, devenit pletoric, în primele 17 genuri de păianjeni, între care şi genul Lycosa; în noua sa clasificare (1825), genul Lycosa face parte din grupul suprageneric Gitigradae.

         Clasificaţia din 1837 a lui Walckenaer, deşi cuprinde acum 52 de genuri, enumera dintre Lycosidae numai genul Lycosa. Sunde-vall (1833) crease familiile de aranee cu sufixul ides; Citigradele devin astfel Lycosides; ulterior, Blackwall (1854) schimbă sufixul în -idae. De-abia în 1892, regulile internaţionale de nomenclatură stabilesc obli­gativitatea acestui sufix pentru denumirile familiilor.

      Petrunkevitch (1933—1963) înglobează în sistemul araneelor şi formele fosile. O mare dificultate a reprezentat trecerea de la sistemele artificiale la cele bazate pe filogenie, precum şi alegerea carac­terelor distinctive. S-au utilizat caractere ecologice, etologice şi morfo­logice (inclusiv caractere interne: organele de respiraţie şi numărul ostiolelor inimii), obţinîndu-se scheme mai mult sau mai puţin unilaterale. Cercetările moderne au arătat că unele dintre cele mai importante carac­tere care defineau taxoanele superioare, ca de pildă prezenţa sau absenţa unui cribelum (Cribellata şi Ecribellata), prezenţa a două sau trei gheare tarsale (Bionycha şi Trionycha), construirea sau nu a pînzei pentru cap­tura prăzilor, nu constituie de fapt caractere categoric distinctive. Ast­fel, există Lycosoidea cribelate, cu 2 gheare şi constructoare de pînze şi chiar din familia Lycosidae (Leitinen, 1967) specii cribelate care-şi construiesc pînze.

         Clasificarea subfamiliilor de Lycosidae a lui Guy (1966) este asemănătoare cu cea a lui Boeyrer. Schema generală a lui Bonnet  (1959) este încărcată de numeroase taxoane superioare: între familie şi subordin se folosesc taxoanele: le­giune, sublegiune, supracohortă, cohortă, subcohortă, suprafamilie. Lico­sidele sînt prezentate astfel: Opisthothelae, Labidognatha, Gnaphoso-morphae, Ecribellatae, Dipneumonatae, Argiopoidea (= Entelegynes), Trio­nycha, Lycosiformia (Agelenidae, Argyronetidae, Senoculidae, Oxyopidae, Pisauridae, Lycosidae).

         Un sistem nou de clasificaţie a Lycosoidea este prezentat de Lehtinen (1967), ca urmare a cercetărilor sale cuprinzînd întreg subordinul Araneomorpha. între subordin şi suprafamilii se foloseşte un taxon intermediar, Amaurobiides, care grupează 5 supra­familii, între care şi Lycosoidea. Conţinutul suprafam. Lycosoidea diferă de cel obişnuit, menţionat mai sus, în sensul că Pisauridae-le sînt conside­rate ca suprafamilie distinctă, Pisauroiăea, Bradystichidae sînt transferate a Zodarioidea, Agelenidae-le fac parte din Amaurobioidea, iar Oxyopidae-le din Pisauroidea. Lycosoidea cuprind în concepţia lui Lehtinen fa­miliile Dolomedidae (scoase din Pisauroidea), Zoridae şi Selenopidae. Tre­buie remarcat faptul că se integrează în Lycosoidea şi mai multe grupe cribelate : Zoropsis şi Idkeoa (Zoridae), Acanthoctenus, Viracucha, Gephy-roctenus şi Nothroctenus  (Ctenidae). Selenopidae-le au fost considerate mai întîi Glubionidae, apoi asemănate cu Sparassidae; Lehtinen Ie transferă însă în suprafam. Lycosoidea.

         Deosebit de valoroase sînt cercetările sistematice ale lui Tongiorgi (Italia), care a revizuit temeinic genul Pardosa din Italia (1966), grupul de specii montícola (Pardosa) de pe întregul areal al său (1966) şi Lu-getti şi Tongiorgi pentru genurile Arctosa, Tricca, Acantholy-cosa, Alopecosa (1964/65, 1966/67, 1969) din fauna italiană. Diagnozele clare ale autorilor italieni, excelentele desene originale ale genitaliilor şi cefalotoracelui, precum şi verificarea tipurilor au reprezentat o valoroasă con­tribuţie la studiul modern al licosidelor.

       Trebuie menţionate de asemenea lucrările temeinice ale lui Buchar (Praga) asupra genurilor Trochosa (1959), Acaniholycosa (1963), 1966), Pirata (1966) şi licosidelor din Bulgaria (1968).

      Engelhardt (1964) publică o cuprinzătoare monografie asupra spe­ciilor central-europene ale gen. Trochosa, în care se folosesc cele mai moderne metode de cercetare, inclusiv cele ecologice, etologice, fiziologice şi serologice. Kekenbosch se ocupă de genurile Alopecosa (1963) şi Pirata (1967) din Belgia. O excelentă monografie a speciei Lycosa singoriensis se datorează lui Marikovskii (1956). Lucrări faunistice complete asupra licosidelor din Europa au fost publicate de : Bosen-berg (1901, 1903, Germania); P. şi M.          Dahl(1927, Germania), Roewer (1929, pentru Europa centrală); Ho1m (1947, Suedia); Pa1mgren (1939—1943, Finlanda); Simon (1937, Franţa); Loc-ket şiMillidge (1951, 1953, Anglia); Wiebes (1959, Olanda);  I.V.Huzum (1936) publică o listă de păianjeni din Moldova; E.Traciuc (1968) studiază morfologia şi histología aparatului genital femei la Pardosa proxima.

SALTICIDAE

         Primele menţiuni despre salticide le-au făcut C. Clerck (1757), apoi C. de Linné (1758), ambii autori incluzând toate speciile cunoscute sub numele generic de Araneus, respectiv Aranea. Clerck a descris 7 specii de salticide, pe care Linné te citează ulterior. C. A. Walckenaer (1802) cuprinde în familia XVII a sistemului său păianjenii săritori (Saltatoriae); Dintre arahnologii secolelor XVIII şi XIX, care s-au ocupat de studiul salti-cidelor şi au descris specii noi, cităm pe: Karl De Geer (1720-1778); Charles de Walckenaer (1771-1852); John Blackwall (1790-1821), autorul valoroasei lucrări ilustrată cu planşe color „The Spiders of Great Britain and Ireland" (1861-1864); Cari Sundevall (1801-1875); Hippolyte Lucas (1814-1885); C. L. Koch (1806-1885); L. Koch (1825-1908); A. Menge (1808-1880); Alexander von Keyserling (1833-1889); Tamerlan Thorell (1830-1901); F. O. Pickard Cambridge (1860-1905); soţii Elizabeth şi Georges W. Peck-ham (1845-1914);Eugène Simon (1848-1921) specii de salticide, cu menţionarea altitudinii colectării. C. Chyzer şi W. Kulc-zynski (1918) dau în „Fauna Regni Hungariae" o listă de 86 de specii de salticide.

         Între anii 1930 şi 1968, A. Roşea publică numeroase lucrări asupra faunei de aranei din România, menţionând în total 52 de specii de salticide, cu indicaţii asupra dimensiunii şi ecologiei. în publicaţiile sale asupra arahno-faunei Transilvaniei, G. Kolosvary (1934-1944) menţionează şi un număr de specii de salticide, propunând şi gruparea lor zoogeografică. I. Huzum (1937) publică cercetări faunistice asupra arahnofaunei sudului Moldovei, menţionând 4 specii, cu indicarea biotopurilor respective şi a datelor privind habitusul unor păianjeni.          Cleopatra Oltean (1958, 1962, 1967, 1968) publică în cadrul cercetărilor faunistice noi localităţi pentru răspândirea salticidelor, semnalând specii noi pentru ţara noastră. Informaţii despre salticide, în cadrul unor liste faunistice, găsim şi la I. Fuhn (1967, 1971, 1975), I. Fuhn şi CI. Oltean (1965), I. Fuhn şi F. Niculescu-Burlacu (1969, 1970), D. Bahrim (1969 a, 1969 b). V. Gherasim (1970 a, 1970 b) publică cercetări consacrate exclusiv salticidelor, semnalând specii noi pentru România. F. Niculescu-Burlacu (1968, 1973) se ocupă de ecologia araneilor dintr-o pădure, cuprinzând şi 6 specii de salticide. I. Weiss (1976, 1979, 1980, 1983 şi 1984), ca şi I. Weiss şi I. Sîrbu (1977) prezintă rezultatul unor cercetări ecologice asupra araneilor din împrejurimile Sibiului şi Grădina Botanică din Iaşi, dând informaţii valoroase ecologice şi sistematice despre 24 de specii de salticide, cu citarea unor specii noi pentru fauna ţării. în 1970,1. Fuhn şi CI. Oltean publică „Lista Araneilor din R.S. România", citând 80 de specii din familia Salticidae; în 1982 apare lista revizuită a salticidelor din România (I. E. Fuhn).

         În cadrul unor liste întocmite pe baza cercetărilor efectuate asupra faunei ce aparţine domeniului litoclazic din zona Porţilor de Fier, Orghidan şi colab. (1979) menţionează şi câteva salticide. Astfel, între speciile asociaţiei lapi-dicole apar Heliophanus cupreus Walck. şi H. kochi (Simon), iar din asociaţia litoclazică figurează speciile Salticus scenicus (CI.), Heliophanus kochi (Simon) şi Euophrys ăontalis (Walck.). în 1984, I. Fuhn şi V. F. Gherasim aduc elemente noi de ordin sistematic şi biologic asupra genului Pseudicius.

         De o deosebită valoare pentru determinarea salticidelor europene sunt reviziile făcute de Marie Harm pentru genurile Salticus (1969), Sitticus (1973), Heliophanus (1971), Phlegra (1977) şi Marpissa; apoi, cercetările sistematice ale lui J. Proszynski (1968, 1971) şi revizia genului Heliophanus, din Italia, a lui Teresa Cantarella (1974).

         Pentru fauna fostei U.R.S.S. menţionăm: cercetările lui Ekaterina M. Andreeva asupra faunei arahnologice din Tadjikistan (începând din 1968) şi ale lui V. P. Tişcenko - „Determinatorul păianjenilor părţii europene a U.R.S.S." (1971);

 salticidele Japoniei sunt descrise în „Spiders of Japan in Color" de Takeo Yaginuma (1969); V. Hickman a publicat „Salticidele din Tasmania" („Some common Spiders of Tasmania") (1967).

         Etologia salticidelor a fost studiată fundamental de Jocelyn Crane (1948, 1949), apoi de Robert R. Jackson (1977, 1978).

         Date interesante asupra biologiei salticidelor se găsesc în lucrarea lui W. Bristowe „The world of Spiders" (1958).

         Istoricul cercetărilor în România. Primele date asupra salticidelor din România le consemnează V. Sili (1861, 1862, 1865), care citează 9 specii din Transilvania (Sibiu şi împrejurimi); descrierile bazate pe desen şi colorit sunt foarte exacte. J. Frivaldszky (1876) semnalează două specii din Banat. între anii 1876 şi 1879 apare „Fauna araneilor Ungariei", importanta lucrare a lui O. Herman, în care sunt descrise 33 de specii de salticide, multe colectate din Transilvania. în 1878, E. Simon, întemeietorul arahnologiei moderne, citează 19 specii de salticide, colectate de Keyserling la Orşova. Tot Simon deter­mină, în 1906, 4 specii colectate la Iaşi şi din Insula Popina, trimise de J. Scriban. L. Becker (1879) determină 4 specii de salticide, trimise de A. Mon-tandon, de la Broşteni. în 1881, C. Henrich publică 11 specii, colectate din diferite localităţi ardelene.     Monumentala lucrare faunistică „Araneae Hun-gariae" de C. Chyzer şi W. Kulczynski, apărută între 1891 şi 1897, cuprinde 86 de specii de salticide, dintre care mai multe specii noi pentru ştiinţă. Această lucrare, cu ilustraţii originale, este şi astăzi clasică în cercetarea araneilor din Transilvania şi Banat. M. Kertész (1890, 1901) cercetează păianjenii din Bihor şi împrejurimile Aradului, determinând 20 de specii.

         E. Corti (1905) citează 15 specii de salticide din materialul trimis de M. Jaquet, provenind din Muntenia şi Dobrogea; sunt interesante indicaţiile orivind biotopul. Z. Szilady (1913) studiază fauna Munţilor Retezat.

CLUBIONIDAE

         Preocupările pentru clubionide sînt legate de cercetarea araneelor în general şi aproape se confundă în decursul a mai multe secole până cînd încep să se desprindă cercetări diferenţiate asupra lor. Anul 1757 marchează de fapt punctul de plecare în istoria "ţării clubionidelor, prin apariţia lucrării lui С1eгск  Aranei Sueciei, în care se aplică araneelor nomenclatura binară, devansând astfel cu un an sistematica speciilor a lui Linne , care generalizează acest principiu la plante şi animale. Lucrarea cuprinde descrierea în detaliu în limbile latină şi suedeză şi figu­rează în culori, pentru prima dată, una din speciile, tip ale genului Clubiona de astăzi, V.(C.) pallidula, sub numele de Araneus pall Mulux, unicul gen cunoscut atunci.

         Clasificarea realizată de P. A. Latreeile in 1804 stabileşte primele linii genetice, pe care se bazează de fapt clasificarea actuală şi care constituie tipuri ale unor importante familii recunoscute astăzi. Printre alte genuri, este separat prin caractere evidente de anatomie ex­ternă (stigme respiratoare, chelicere, ochi, filiere) şi genul Clubiona.

         T.Tliore11 (1869—1887) şi E. Simon (1870—1937), pe baza unor revizii şi cunoştinţe deosebite, au realizat o grupare judicioasă a genurilor recente în familii şi subfamilii.

         Elaborarea unei clasificări naturale, bazată pe afinităţile reale dintre familii, a constituit o etapă nouă şi un progres în taxonomic. Mai târziu, A. Petrunkevitch (1933—1963), a cuprins în cadrul araneelor şi formele fosile, realizând o clasificare nouă care reflecta filogenia.

Multe încercări de clasificare s-au înregistrat prin folosirea celor mai variate caractere bazate pe ecologie, etologie, morfologie şi chiar anatomie, dar cercetări noi au arătat că acestea sînt oarecum arbitrare şi instabile.

         Astfel, H. Lohmander (1944) abordează prin cercetări de mor­fologie comparată studiul unor reprezentanţi din mai multe familii, printre care şi clubionide, din partea de sud a Suediei. Bazat îndeosebi pe structura organului sexual, studiul este deosebit de valoros şi prin implicaţiile sale iu taxonomie, Lobniander fiind primul autor al unei diviziuni sub generice propuse pentru speciile europene cuprinse în genurile Clubiona şi Agroeca. Sânt de menţionat apoi preocupările lui F. Chrysanthus(1958), în special studiul asupra femelelor câtorva specii de Clubiona.

         Primele informaţii despre clubionide se înregistrează relativ târziu, în a doua jumătate a secolului al XlX-Iea, şi au un caracter sporadic. Astfel, anul 1865 marchează semnalarea primei specii din familia Clubionidae teritoriul ţării.

În 1876 G. Seid1itz citează într-un material provenit din Transilvania şi specia Clubiona pallicula. În dece­niul al treilea al secolului nostru se remarcă cercetările lui Al. Roşca. Numeroasele sale publicaţii (1930—1968) abordează mai cuprinzător, mai sistematic, anihilând caracterul sporadic al cercetărilor anterioare, si au în vedere în mod special repartiţia araneofaunei în ţară. Inventaria faunistic bogat realizat în lucrările sale cuprinde întotdeauna şi diferite specii de clubionide.   Cercetările sistematice începute de A1. Roşca sînt continuate de alţi cercetători care îmbogăţesc cunoştinţele asupra acestui grup de aranee din ţara noastră.

        T.Negrea şi Alexandrina Negrea (1968) menţionează cîteva clubionide în asociaţia parietală a unor peşteri din Banat. I.E.Fulin (1967) și cu Cleopatra Oltean (1969) semnalează noi localităţi pentru o serie de clubionide, îmbogăţind informaţiile existente.

         În domeniul ecologiei sînt de menţionat cercetările întreprinse de Floriana N i c u 1 e s c u - B u r 1 a c u (1969). în acelaşi domeniu sînt de remarcat lucrările lui I. W e i s s, în special un studiu privind fauna de artropode a unor habitate xeroterme din sudul Transilvaniei (1970) şi un studiu privind fauna de aranee din Grădina Botanică din laşi (1977), care aduc valoroase precizări cu privire la fenologia unor specii de clubionide mai rare sau mai abundente. Aceste studii moderne cuprind şi o caracterizare ecologică a speciilor în condiţiile ţării noastre şi stabilesc, în funcţie de dominanţă şi gradul de preferinţă pentru diferite asociaţii de plante, grupările de aranee caracteristice acestora.

ARGYRONTIDAE

Include specii acvatice, cu un comportament particular. Astfe, acesti paianjeni isi construiesc sub apa clopote tesute din fire de matase strans impletite, pe care le umplu cu aer transportat de la suprafata apei intre perii de pe corp. Dupa ce si-au facut o rezerva de aer, raman cu abdomenul (unde se afla stigmele respiratorii) in interiorul clopotului, pandind trecerea unei posibile prazi. Se hranesc cu larvele unor insecte acvatice sau cu crustacee marunte. Dupa ce aerul din clopot se imbogateste prea mult in dioxid de carbon, devenind nerespirabi, paianjenul sfasie clopotul si construieste unul nou

AGELENIDAE

 Include specii care isi construiesc o panza conica, mai larga sau mai ingusta, cu o adancitura in partea centrala in care sta ascuns paianjenul.